Când spun copilărie mă gândesc la cea mai frumoasă perioadă a vieţii, mă gândesc la plăcintele cu brânză de duminică făcute in cuptorul de pământ sau la scovergi cu dulceaţă, mă gândesc la iarba verde cosită dimineaţa înainte de a se ridica roua, la alergatul prin praf în picioarele goale, la băile în piscina improvizată din butoaie mari şi mai mult decât atât, când spun copilărie, mă gândesc la bunici. Fiecare amintire a copilăriei mele îi poartă în prim plan.
Atunci când bunicii pleacă parcă iau cu ei o parte din copilărie – realizezi de fapt trecerea timpului şi faptul că ai crescut iar simpla acceptare a plecării lor te maturizează mai mult decât ai vrea.
De la tataie nu am apucat să îmi iau ramas bun. Era o zi normală de iunie până când a sunat telefonul care m-a anunţat că el nu mai e… apoi nici ziua n-a mai fost ce trebuie. Eram în ultimul an de facultate, cu o zi înainte de ultimul examen iar viaţa tocmai era pe cale să mi se dea peste cap.
Cu mamaie am apucat să stau în ultimele ei zile; când am plecat de spital am lasat-o zâmbind dar am ştiut că este ultima dată când o văd. În noaptea în care a murit prima dată m-am trezit simţind că mă sufoc, am deschis toate geamurile din casă şi am aşteptam să-mi treaca acea senzaţie şi să adorm înapoi însă nu a mai fost cazul. Dimineaţă am aflat că la ora respectivă ea plecase, însa medicii au ales să o resusciteze şi acum o ţineau în viaţă nişte aparate. După 2 zile şi-a gasit liniştea acasă, înconjurată de familie…
Plecarea lor m-a făcut să realizez cât de fragili şi diferiţi sunt oamenii. Au diferite forme de a iubi, de a urî, de a zâmbi, de a plânge, de a fi trişti sau de a suferi. Şi uneori au nevoie doar de singurătate. Când toţi cei dragi mie încercau să se înconjoare cu alţi oameni eu doar îmi doream să fiu una, singură mă simţeam doar atunci când eram împreuna cu alţii şi tot atunci îmi simţeam mai acut durerile.
La scurt timp mi-am tăiat părul scurt şi mi-am tatuat amintirea lor lângă inimă.
Am 4 rândunici, fiecare înălţându-se în zbor către cer. Rândunicile se întorc întotdeauna acasă… Indiferent pe unde cutreieră în zborul lor, câte alte lumi le trec prin faţa ochilor, câtor alţi oameni le încântă auzul – întotdeauna primăvara aripile lor le poartă la vechiul cuib, acasă – aşa cum ei m-au învăţat şi pe mine să fac.
Această plecare neaşteptată mi-a oferit ultima lor lecţie – Carpe diem – trăieşte clipa pentru că mai târziu sau mâine s-ar putea să nu existe. Îmbrăţişează-i pe cei dragi la plecare, spune-le că îi iubeşti cât de des poţi, trăieşte ca şi când nu ai muri niciodată dar îngrijeşte-te de suflet ca şi când ai muri mâine…
De atunci îi port în fiecare zi cu mine – la infinit…măcar atât puteam să fac pentru ei.
CD 